După 20 de ani…

Este incredibil cât de repede a trecut timpul… parcă mai ieri încercam timizi să ne cunoaştem şi fugeam dacă ne apropiam prea mult unul de celălalt.Abia acum, după ce au trecut 20 de ani de când am terminat liceul, la o primă revedere, am realizat cât de ataşaţi suntem de fapt unul de altul. Toate micile neajunsuri provocate de naivitatea noastră adolescentină au dispărut. Aşezaţi la aceeaşi masă, cu zâmbetul pe buze şi căldură în suflete, am încercat să ne amintim cele mai frumoase momente ale vieţii noastre din liceu. „Clasa lui Koch” de la MF1… Le-am povestit ceea ce pentru mine a rămas cea mai dragă amintire.

Eram în clasa a XII-a. Şi, aşa cum poate li se întâmplă tuturor în această perioadă, simţeam că trebuie să evadăm din rutina zilnica. „Învăţaţi, se apropie bac-ul, gândiţi-vă la viitorul vostru… bla, bla, bla… chestii de genul ăsta. Ne săturasem de această placă. Da, ştiam şi noi că suntem pe ultima sută de metrii. Dar stresul era aşa de mare!

Aşa că, în frunte cu Şefu’ am plănuit o maaare evadare: să chiulim de la două ore de mate’! Profu’ respectiv, domnul Iliş, era spaima multora dintre noi. În fiecare an eram aceiaşi care ne întâlneam să ne „treacă”… Dar de data asta majoritatea se săturaseră de tocit. Ok. Dar unde să mergem? Ne plăcea să petrecem pauzele „la o ţigară” şi-un pahar de vorbă pe băncile parcului din apropierea liceului, în Kisseleff. Însă pentru două ore şi un grup aşa de mare, se cerea ceva special. Am ales să ne plimbăm cu barca în Herăstrău. Era o vreme superbă. În luna mai… era aşa de cald… Închiriasem multe bărci, eram mai mult de 30. Doar patru dintre noi refuzaseră să participe la marele chiul!

Povesteam, râdeam, ne împărtăşeam planurile de viitor, la un moment dat am facut şi baie, chiar dacă apa nu era tocmai caldă! Nici nu ne gandeam la profu’ şi la stupizii colegi care rămăseseră să rezolve probleme stupide!

La un moment dat, când am realizat că programul se apropie de sfârşit, ne-am întors în liceu. Se sunase de câteva minute. Primii dintre noi, care au intrat nerabdători să-şi ia ghiozdanele şi s-o zbughească acasă, au realizat cu stupoare că de fapt domnulul Iliş era încă acolo. Ne-a anunţat sobru că pentru ziua de azi avem toţi câte o absenţa la prima oră şi câte un patru la a doua. Trebuia să aibă note pentru medie! Am înghiţit găluşca. Ce să facem… totul se plăteşte!

În fine, a trecut şi bac-ul, am zburat care încotro…

După vreo patru-cinci ani, a început să mi se facă dor de colegii mei, de liceu, de Koch… Am mers acolo. Mă pregăteam să intru pe uşa din faţa, a profesorilor. Oups! Am încurcat-o :Iliş! Ce să fac? Îmi venea să fug, să ma ascund. L-am urât atâta vreme.. aveam chiar desenata o copertă de la caietul de mate, cu o caricatură a sa. Evident făcută în timpul orei sale! Mi-am luat inima în dinţi şi l-am salutat: „Buna ziua, domnule profesor!” Eram convinsă că nu mă va recunoaăte dintre anonimii corigenţi incorijibili. M-a luat după umăr şi cu un zambet blând pe faţă, m-a întrebat : „Ce mai faci, Spinache?”. Nu numai că nu mă uitase, îmi reţinuse şi numele şi nu mă ura deloc, aşa cum îmi imaginasem eu timp de patru ani, când nici nu încercam să-mi ridic ochii spre el, din cauza înverşunării mele! Lacrimile mi-au inundat ochii şi nodul din gât m-a împiedicat să-i răspund. Mi-am plecat doar capul pe umărul lui. L-am iertat instantaneu! Ce vină avusese el că în loc să-mi fac exerciţiile la mate, eu citeam toată noaptea şi a doua zi, inevitabil întârziam, iar şi iar la prima oră de matematică!

Atunci am reuşit, în fine, să mă împac şi cu mine însămi, fosta rebelă adolescentă!